Capitolul I – O perspectivă geografică

1. Aşezarea geografică şi limite

Localitatea Ostrov (judeţul Constanţa) este aşezată în extremitatea sud-vestică a Dobrogei, pe DN3. Ea este încadrată în unitatea fizico-geografică a Podişului Dobrogei de Sud, subunitatea Podişului Oltinei, fragmentat de văi scurte, adânci şi terminate prin limane fluviatile la vărsarea în Dunăre – Limanul Bugeac.

Satul Ostrov este delimitat la nord de braţul dunărean Ostrov pe o lungime de cca. 17 km, în sud-vest de satul Almălău, în sud-est de satul Bugeac. Legătura satului cu reşedinţa de judeţ, municipiul Constanţa, se face prin DN3, iar cu judeţul Călăraşi, prin traversarea Dunării cu feribotul la Punctul de trecere Ostrov-Regie şi Chiciu–Călăraşi.

Comuna Ostrov include un număr de 6 sate, care depind de ea din punct de vedere administrativ. Aceste sate sunt Almălău – 4 km, Bugeac – 5 km, Galiţa – 9 km, Gârliţa – 15 km şi Esechioi – 21 km, fiind legate de centrul de reşedinţă al comunei – Ostrov, prin drumuri modernizate.

În anul 2007, prin aderarea României la Uniunea Europeană, Ostrovul are acces direct spre Bulgaria, mai precis spre oraşul Silistra, aflat la doar 8 km distanţă. Acest lucru reprezintă o cale de acces mai rapidă spre statele central şi vest-europene.

Capitolul I – O perspectivă geografică

2. Analiza reliefului

Relieful Ostrovului se caracterizează prin altitudini maxime de 120-150 m în Dealul Parapet şi Dealul Esechioi, cu văi înguste fragmentate de torenţi - Valea Gagea - la nord, Valea Caldă - în sud-est, Slutina Vodă în vest, care se varsă fie în Lacul Bugeac, fie în Dunăre.

Datorită faptului că relieful are un aspect vălurit, la care se adaugă ploile cu caracter torenţial, văile respective au aspect neregulat şi haotic, acest lucru contribuind la scoaterea acestor suprafeţe din circuitul agricol. Deseori se produc alunecări de teren din cauza reliefului în pantă şi a rocilor argiloase – alunecarea de teren din punctul La Piatră.

Ca măsuri de evitare a proceselor actuale de modelare a reliefului (alunecări de teren, eroziuni torenţiale, prăbuşiri de versanţi, la care se adaugă intervenţia neraţională a omului), se impune luarea unor măsuri de ordin practic concretizate în:

• terasarea versanţilor dealurilor şi plantarea acestora cu viţă-de-vie şi pomi fructiferi (S.C. Ostrovit S.A. şi terenurile particulare);
• reîmpăduririle cu specii autohtone a terenurilor în cauză;
• plantaţii cu salcâm în bazinul de recepţie al râurilor;
• construcţia de baraje pe văile torenţiale.

În ultimii ani, prin trecerea terenurilor în proprietate particulară, tot mai multe terenuri au fost valorificate prin luarea măsurilor menţionate mai sus, lucru ce a contribuit la eficientizarea agriculturii şi silviculturii din zonă.

Capitolul I – O perspectivă geografică

3. Particularităţi de ordin climatic

Clima Podişului Dobrogei de Sud prezintă anumite particularităţi determinate de poziţia geografică - între Dunăre în vest şi Marea Neagră în est - cât şi datorită componentelor fizico-geografice ale teritoriului.

Regiunea aflată în studiu suferă vara de influenţa maselor de aer anticiclonal din Azore şi cele mediteraneene cu aer tropical nord-african, ce aduc secetă, timp senin şi temperaturi ridicate. Iarna, anticiclonul siberian aduce mase de aer subpolar continental, ce produc scăderi mari de temperatură, crivăţul fiind vântul dominant al zonei.

Temperatura medie anuală este cuprinsă între valorile: 11,4 °C - 11,8 °C.

Ca şi consecinţă a încălzirii climatice globale, valoarea temperaturilor maxime pe timpul verii a crescut până la 34 °C la umbră. Tot din această cauză au apărut şi fenomene climatice necunoscute acestei zone, tornadele, neproducând însă pagube materiale majore.

Ca o verigă importantă a circuitului apei în natură, regimul precipitaţiilor atmosferice din zonă cuprinde valori de 450-500 ml/m² pe an.

Iernile din Ostrov sunt secetoase, stratul de zăpadă este subţire şi discontinuu, acest lucru punând în pericol suprafeţele însămânţate cu cereale. Prin aşezarea sa geografică pe malul drept al braţului Ostrov al Dunării, localitatea beneficiază de un climat mai dulce în comparaţie cu celelalte zone ale judeţului. În consecinţă, s-au putut înfiinţa plantaţii de plante mediteraneene.

Iarna la Ostrov

Capitolul I – O perspectivă geografică

4. Particularităţi hidrografice

Lacul Bugeac

Regiunea aflată în studiu face parte dintr-o zonă cu umiditate deficitară, cu valori mari ale evaporaţiei şi cu indici de ariditate ridicată. Analiza hidrografică relevă prezenţa în zonă a izvoarelor, a unor pâraie cu apă permanentă: Gabroviţa şi Scoricea, care se varsă în Lacul Bugeac, Braţul Ostrov al Dunării care udă localitatea pe o lungime de cca. 17 km, Lacul Bugeac.

Lacul Bugeac este un liman fluviatil legat de Dunăre printr-un canal, pentru schimbul de ape în perioadele de secetă. Este alimentat cu apă din izvor, din ploi şi topirea zăpezilor.

Pânza freatică cantonată în depozitele de loess este formată în cea mai mare parte din ape potabile, aflate la adâncimi de 3-5 m pe văi şi 15-20 m pe dealuri.

Izvoarele sunt frecvente atât pe malul Dunării, cât şi pe văi: Japşa, Gabroviţa, Gagea. În mare parte aceste izvoare au fost captate şi valorificate ca cişmele, ca sursă alternativă de aprovizionare cu apă a populaţiei. Calitatea apei izvoarelor şi pânzei freatice se înscrie în limitele normale pentru consum.

Cişmele

Alimentarea izvoarelor şi a pânzei freatice cu apă se face din ploi şi din topirea zăpezilor. O caracteristică importantă o constituie volumul mic de apă şi dimensiunile reduse ale pârâurilor şi izvoarelor, consecinţă a climatului secetos, arid al zonei.

Braţul Ostrov al Dunării, ca volum de apă, este influenţat de cantitatea de precipitaţii - care este mai mare în perioada mai-iunie - şi de ritmul topirii zăpezilor din amonte. Datorită acestui fapt, la intervale de câţiva ani se produc inundaţii, uneori catastrofale, ca în 2006, când 30 locuinţe din imediata apropiere a Dunării au fost distruse în totalitate, iar locuitorilor respectivi li s-au construit locuinţe noi într-un perimetru nou, situat la intrarea în localitate, spre Silistra.

Inundaţii 2006

Capitolul I – O perspectivă geografică

5. Analiza biogeografică

Vegetaţia

Ceapa ciorii

Localitatea aflată în studiu se încadrează, din punct de vedere al vegetaţiei, zonei de stepă şi silvostepă şi a pădurii submediteraneene.

Vegetaţia de stepă este formată din:

• ierburi de talie mică - 30-40 cm, de tipul: pir, costrei, coada-calului, volbură, păpădie, pălămida, pelin, brusture, ceapa ciorii, ciulin;
• arbuşti: cătina, măceş sălbatic, porumbar, păducel, soc, salcie pitică, scumpie, liliac, corn;
• specii de arbori submediteraneeni: cer, alun, kiwi, migdal, gârniţă.

Vegetaţia zonei acvatice cuprinde specii de plante ca: nufăr, papură, stuf. Zonele de răspândire a acestora ocupă suprafeţe restrânse deoarece, în cea mai mare parte, aceste suprafeţe au fost atrase în circuitul agricol.

Fauna

Pădurea Esechioi - rezervaţie naturală

Fauna acestei regiuni prezintă un colorit pontico-submediteranean, ca rezultat al condiţiilor climatice şi de relief.

Fauna stepei este reprezentată prin specii rozătoare: popândăul, hârciogul, şoarecele de câmp, orbetele, care se hrănesc cu cereale, fructe şi rădăcinoase, aducând pagube agriculturii.

Printre mamiferele prezente în zonă se pot aminti: dihorul de stepă, nevăstuica, bursucul şi vulpea.

Reptilele sunt reprezentate de: şopârla cenuşie, guşterul şi de batracieni: broasca râioasă şi broasca ţestoasă de uscat.

Păsările adaptate condiţiilor de climă şi de hrană sunt: ciocârlia, ciocănitoarea, uliul, cioara, coţofana, corbul etc.

Captură crap

Fauna cinegetică este reprezentată de specii puţine ca număr, dar cu valoare importantă de interes vânătoresc: potârnichea, porumbelul sălbatic, raţa, gâsca, gârliţa, sitarul, turtureaua, fazanul - pentru carne; vulpea, dihorul, iepurele, căprioara, şacalul, mistreţul - pentru blană şi carne.

În zona noastră se află pădurea Esechioi, declarată rezervaţie naturală, adăpostind animale şi păsări protejate, printre care: vulturul egiptean, veveriţa, broasca ţestoasă de uscat, guşterul, vipera cu corn.

Fauna acvatică cuprinde specii de peşti ca: ştiuca, şalăul, crapul, somnul, crasul, plătica, scrumbia, cega, păstruga, morunul, obletele, roşioara, văduviţa etc.

Capitolul II – O perspectivă istoriografică

Aria comunei Ostrov (satele Almălău, Esechioi, Bugeac, Gârliţa, Galiţa, Ostrov) a fost locuită, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice, încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, în lucrarea Din istoria Dobrogei a lui D.M. Pippidi şi D. Berciu se vorbeşte despre aşezarea întărită descoperită la Gârliţa, datând din perioada Hallstat-ului timpuriu.

Ceramica descoperită aici, depozitată la muzeul din Călăraşi, cuprinde fragmente de vase mari (urne) bitronconice şi cu proeminenţe înconjurate cu caneluri, profiluri din străchini din grupa zisă cu turban. Hărţile prezentate în paginile cărţii evidenţiază locuri unde au fost descoperite tezaure şi monede histriene izolate din secolele V-III î.Hr., precum cele de la Păcuiul lui Soare, Silistra, sau amfore greceşti, precum cele de la Ostrov.

Alte descoperiri au fost făcute pe teritoriul satului Bugeac, sub forma a două necropole. Primul cimitir, situat în apropierea Ceairului Bugeac, a fost descoperit pe la 1965, cu ocazia lucrărilor de modernizare a drumului naţional Constanţa - Ostrov, cuprinzând morminte cu urne de incineraţie. Cel de-al doilea cimitir, situat în apropierea Ceairului lui Moş Marinciu, se află pe malul lacului Bugeac la 4 kilometri sud-vest de satul cu acelaşi nume, fiind descoperit în urma săpăturilor din primăvara anului 1969. Aşezarea, datată ca şi cea de la Ceairul Bugeac în secolul IV î.Hr., nu a putut fi cercetată decât pe o suprafaţă de 680 m², deoarece restul fusese distrus de-a lungul timpului de puterea şuvoaielor de apă.

Aceste descoperiri arheologice dovedesc existenţa pe aria comunei Ostrov a unor aşezări săteşti. Acestea întreţineau strânse legături, aşa cum o dovedesc materialele descoperite, atât cu alte comunităţi vecine, cât şi cu tracii sudici, ori cu negustorii greci, ajunşi aici pe calea cea mai lesnicioasă a antichităţii - Dunărea.

Perioada romană şi bizantină

Istoria zonei va fi mai bine pusă în valoare odată cu descoperirile aparţinând primelor secole ale erei creştine. După cum se ştie, spre sfârşitul secolului I î.Hr. romanii au ajuns la Dunărea de Jos, anexând între 29-28 î.Hr. şi Dobrogea. În anul 46 d.Hr., aceasta a devenit o provincie romană, organizată într-o prefectură, care în regiunea sud-dunăreană îşi sprijinea apărarea pe Castrul Legiunii a XI-a Claudia de la Durostorum (azi Silistra, Bulgaria).

Această aşezare, menţionată în izvoarele istorice ale vremii, s-a născut prin transformarea unui centru civil şi a unei canabae. În vremea lui Hadrian (sau puţin mai târziu), aşezarea a obţinut titlul de Canabae Aeliae, favoare oferită doar celor mai importante aşezări, iar în vremea împăratului Marcus Aurelius (161-180) a devenit Municipium Aurelium Durostorum. În aceeaşi perioadă (secolele II-III d.Hr.), peste Durostorum au trecut migraţiile costobocilor, carpilor şi goţilor, însă această puternică aşezare romană şi-a continuat existenţa şi în secolele următoare, până la dispariţia Imperiului Roman de la Dunărea de Jos, la începutul secolului VII.

Interesul pentru zona cuprinsă de oraşul Silistra şi comuna Ostrov s-a manifestat încă din secolul al XIX-lea, însă cercetări de teren au început abia după al doilea război mondial, atât din partea română, cât şi cea bulgară. Arheologii bulgari au descoperit în perimetrul Silistrei Castrul Legiunii a XI-a Claudia, întins pe o suprafaţă de 19 ha, şi câteva terme. Pe teritoriul României, circa 2-2,5 km aval de castru, au fost descoperite, între 1995-2002, 19 cuptoare de ars ceramică, gropi menajere, un edificiu termal, numeroase fragmente saturate (multe aflate la Muzeul de istorie din Călăraşi) şi numeros material numismatic.

Construcţia cetăţii de la Durostorum de către romani nu a fost întâmplătoare. Începând de aici, un şir de alte cetăţi punctau malul Dunării constituind sistemul de fortificaţii Limes danubianus. Peste multe dintre acestea, cum s-a întâmplat şi în cazul Durostorum-ului, s-au ridicat în secolele următoare fortificaţii ale unor organizaţii politice.

Prezenţa armatei romane pe linia Dunării şi în interiorul Dobrogei a avut drept urmare stabilirea unor raporturi importante pentru procesul romanizării cu lumea satelor înconjurătoare. Acestea şi-au continuat existenţa şi după dispariţia Imperiului Roman de la Dunărea de Jos. De exemplu, în aria comunei Ostrov, importante urme de existenţă pentru secolele VIII-XI, în afara centrelor de la Dorostolon şi Păcuiul lui Soare, au fost descoperite şi în satul Gârliţa. Aici, pe malul lacului Bugeac, în 1966, cu ocazia săpăturilor efectuate pentru fundaţia unei case, a fost descoperită o urnă care conţinea oase umane arse. În urma săpăturilor arheologice din 1968 au fost descoperite 12 morminte cuprinzând urne, neacoperite, cu oase umane arse, iar pe baza ceramicii descoperite, necropola de la Gârliţa a fost datată în secolele VIII-IX.

În ceea ce priveşte teritoriul dintre Dunăre şi mare, acesta este readus la lumină de izvoarele istorice începând cu anul 971. În urma războiului bizantino-Kievean din acest an, desfăşurat în ultima lui fază la Dorostolon (fostul Durostorum), bizantinii învingători revin la Dunărea de Jos.

Împăratul acestora, Ioan Tsimiskes (969-971), a supus Bulgaria de răsărit şi a reorganizat această regiune în thema Paristrion (sau Paradunavon, în pronunţie slavă). Acum, izvoarele istorice menţionează o revigorare a civilizaţiei bizantine, cu rol preponderent al băştinaşilor, care încep să fie tot mai amintiţi cu numele de vlahi.

Pentru consolidarea frontierei dunărene au fost refăcute şi repuse în funcţiune cetăţi din vechiul limes, printre care şi Dorostolon, care a devenit reşedinţa themei Paristrion, sau au fost construite cetăţi noi precum cea de la Păcuiul lui Soare. Însă, la scurtă vreme după moartea împăratului Ioan Tsimiskes (976), bulgarii s-au răsculat şi i-au înlăturat pe bizantini din cea mai mare parte a teritoriilor cucerite de aceştia în 971, rămânându-le doar câteva capete de pod de pe linia Dunării de la sud de Cernavodă (ca de exemplu Dorostolon).

Cetăţile de la Păcuiul lui Soare şi Dervent

Aceasta este perioada când înfloresc cele două cetăţi din sud-vestul Dobrogei, de la Păcuiul lui Soare şi Dervent. La câţiva kilometri în aval de localitatea Ostrov de astăzi, într-o insulă a Dunării, s-a înălţat deasupra unor modeste resturi romane, la sfârşitul secolului X, oraşul-cetate întărit de la Păcuiul lui Soare. Zidită de bizantini după tehnici constructiv-arhitecturale specifice lor, cetatea adăpostea unităţi militare de graniţă. Astăzi se mai păstrează din ea foarte puţin, deoarece apele fluviului au rupt mereu, de-a lungul timpului, din insulă şi din cetate. În apele înconjurătoare se văd blocuri mari de piatră, resturi ale cheiurilor şi zidurilor monumentale de altădată. Rămăşiţele fostei cetăţi bizantine au fost cercetate de arheologii conduşi de Petre Diaconu, potrivit căruia misiunea insulei Păcuiul lui Soare, ca bază navală, era de a împiedica orice inamic care ar fi venit dinspre gurile Dunării şi ar fi încercat să atace oraşul Dorostolon - capitala regiunii.

Dobrogea în sec. XIII-XIV (Sursa: "Atlas de istoria românilor")

În anul 1001, bizantinii au recâştigat platforma prebalcanică şi Bulgaria de nord-est, inclusiv Dobrogea de sud, teritorii care pentru o vreme au fost alipite themei Tracia. Începând cu această dată, Păcuiul lui Soare şi-a pierdut caracterul de bază navală, deoarece dispăruse pericolul Kievean care venea dinspre gurile Dunării. De acum, aici va rezida doar o unitate de soldaţi pedeştri, recrutaţi din sânul populaţiei locale.

Petre Diaconu susţine şi ipoteza conform căreia la Păcuiul lui Soare s-a aflat şi Mitropolia Vicinei, localizată de izvoarele istorice în cetatea Vicinia, despre care nu se ştie decât că se afla pe o insulă a Dunării. Bogatele vestigii creştine descoperite aici şi pe malul drept al Dunării (la Ostrov, Dervent şi în alte sate precum Gârliţa, Bugeac, Canlia) susţin această părere.

La începutul secolului al XI-lea, cetatea de la Păcuiul lui Soare a fost distrusă; refăcută, încetul cu încetul, şi-a pierdut caracterul urban, chiar dacă a fost intens locuită pe parcursul secolului al XIV-lea, fiind unul dintre cele mai importante centre comerciale de la Dunărea de Jos. Din motive necunoscute încă, în jurul anilor 1421-1422, cetatea a fost părăsită de către locuitori, încetându-şi astfel definitiv existenţa.

A doua cetate construită de bizantini la sfârşitul secolului X în zona Dorostolon-ului a fost Dervent. Ultimele cercetări evidenţiază faptul că aici era adăpostită o garnizoană de ostaşi pentru apărarea acestuia şi dublarea pazei bizantine a malurilor Dunării. Cu toate că, potrivit materialelor arheologice descoperite, dealul Dervent a fost locuit încă din neolitic (în secolele II-III d.Hr. fiinţa aici chiar o aşezare romană), cetatea bizantină de la Dervent nu a existat multă vreme. În 1036 ea a fost distrusă de atacurile pecenegilor şi nu a mai fost refăcută niciodată. O parte a populaţiei a fost luată în captivitate, în vreme ce altă parte s-a refugiat în aşezările din apropiere, probabil şi la Păcuiul lui Soare.

Harta României (Sursa: "Atlas de istoria românilor")

Sub stăpânirea otomană

La sfârşitul secolului al XIV-lea, Peninsula Balcanică a intrat sub stăpânirea turcilor otomani. Este perioada când, în sud-vestul dobrogean, fiinţa o formaţiune politică independentă, în jurul Dârstor-ului (Silistra de azi), numită Ţara Dârstei (sau Dristei). Pe la 1408, Dârstorul a fost atacat de turci, însă locuitorii n-au fost înfrânţi datorită ajutorului primit de la Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti. Probabil că, după acest eveniment, Cetatea Dârstorului a intrat în componenţa Ţării Româneşti, aşa cum reiese din titulatura lui Mircea. Această situaţie nu a durat însă, pentru că, la sfârşitul domniei acestuia (1418) sau a fiului său Mihail I (1420), toată Dobrogea, inclusiv Dârstorul, a fost pierdută în faţa otomanilor.

Teritoriul cucerit la 1418 sau 1420 a format un ţinut islamic numit sangeacul Silistrei, cuprinzând în general, până în secolul al XIX-lea, opt cazale: Tulcea, Hârşova, Isaccea, Babadag, Carasu (Medgidia), Mangalia, Silistra şi Constanţa (Küstenge), care acoperea suprafaţa de la nord de linia Mangalia-Ostrov. Din punct de vedere administrativ, ţinutul dobrogean a fost încadrat teritoriilor numite arazi-i-mirie (însemnând stăpânirea absolută a fiscului otoman), ca fond de feude la dispoziţia sultanului pentru răsplătirea serviciilor militare ale nobilimii sale. Existau şi unele domenii, cu sate destul de întinse din regiunile Babadag, Carasu, Ostrov ş.a., care aparţineau paşei din vilaetul Silistra sau Oceakov.

Din punct de vedere religios, întreaga Dobroge a depins de vechea mitropolie a Dristei (Dârstor-Silistra) până în secolul XVIII, când oraşul, extrem de sărăcit şi aflat sub stăpânirea ienicerilor, a cedat întâietatea Mitropoliei Proilaviei (Brăila); în 1813 această mitropolie s-a unit cu cea a Silistrei. După tratatul de la Adrianopol (1829), pentru Dobrogea s-a înfiinţat Arhiepiscopia Tulcei, care a fiinţat până în 1878.

În ceea ce priveşte populaţia Dobrogei, majoritatea o formau românii, pe care englezul W. Hunter îi numea "nenorociţii pământului", care trăiau în sate de colibe şi bordeie într-o mare sărăcie, având obligaţii faţă de statul otoman şi feudalii locali musulmani, cărora li se adăugau obligaţiile materiale excepţionale din timpul războaielor şi participarea directă la acestea.

Începând cu secolul al XIX-lea, apar şi menţionări scrise, destul de lacunare, despre localitatea Ostrov. Astfel, o informaţie referitoare la războiul ruso-turc dintre 1806-1812 precizează că la 1810 lupte importante s-au dat la Hârşova, Ostrov şi Silistra, a cărei cădere a apropiat încetarea ostilităţilor. O altă informaţie provine din analiza hărţilor referitoare la transporturile dobrogene de după 1829. Serviciul de diligenţe creat de valiul de Rusciuk, Midhat paşa, cuprindea în Dobrogea rutele: Cernavoda-Constanţa, Constanţa-Tulcea, Silistra-Ostrov-Medgidia, transporturi realizate pe drumuri abia pietruite.

Originea numelui şi vechimea localităţii

În istoriografia sud-vestului dobrogean, apariţia localităţii Ostrov reprezintă încă o problemă nelămurită, datorită necunoaşterii cu exactitate atât a perioadei cât şi a locului apariţiei acestuia, îngreunată de lipsa izvoarelor istorice. În legătură cu locul naşterii localităţii există două puncte de vedere.

Primul, bazat pe tradiţia orală locală, susţine că satul a luat naştere mai întâi în stânga braţului pe malul căruia este aşezat astăzi, adică pe locul unde este acum insula Ostrov, de la care şi-a luat numele. Această afirmaţie este susţinută şi de profesorul Marin Uşurelu. În monografia realizată de domnia sa, datată 20 martie 2001 şi aflată spre informare la Primăria comunei Ostrov, se menţionează că satul Ostrov îşi păstrează denumirea de la Ostrovul creat de apele Dunării şi braţul Ostrov, a cărei vatră a satului, aflată iniţial în acest Ostrov (insulă), s-a schimbat, totuşi denumirea satului se păstrează.

În acelaşi Istoric al Bisericii din localitate se mai menţionează că bătrânii satului îşi amintesc că în insula Ostrov satul a dăinuit vreme îndelungată. Cu vremea însă, braţul de azi al Dunării, foarte îngust şi foarte puţin adânc atunci, lărgindu-şi şi adâncindu-şi albia, şi îngreunând din an în an mai mult trecerea şi aducerea locuitorilor la muncile câmpului, ei au fost nevoiţi să-şi strămute aşezarea sătească dincolo, pe malul drept al braţului, unde îşi aveau pământurile, adică pe locul unde se găseşte azi, mai ales că acolo, în insulă, erau mereu expuşi şi la dese inundaţii.

Locul acesta unde se găseşte azi localitatea Ostrov se numea în trecut Alunetul sau, pe turceşte, Fândâc, după păduricea tânără de aluni ce îl acoperea şi pe care ostrovenii au defrişat-o.

Cel de-al doilea punct de vedere a fost foarte clar şi frumos exprimat de scriitorul Ovidiu Dunăreanu în lucrarea Cu bucuria în suflet. Domnia sa afirmă că Ostrovul este una dintre cele mai vechi, mai mari şi mai pline de farmec aşezări din acest colţ de ţară: sat de mocani sibieni, cu amestecătură omenească de pe ambele maluri ale fluviului, la nouă kilometri în aval de mult disputata şi legendara Silistra (Durostorum). Cu câteva sute de ani în urmă i s-a spus Alunet (Fândâk, cum l-au numit turcii), apoi Satul din Insulă (Adakioi, în aceeaşi interpretare).

Evliya Celebi

La jumătatea secolului al XVII-lea este semnalat de vestitul călător turc Evliya Celebi. Se presupune că pe lângă un grup de bordeie, care formau cătunul Alunet, pe coasta împădurită, în terase, a dealului, a luat naştere un altul, cu strămutaţii din cetatea şi insula de la Păcuiul lui Soare, ce începuseră să fie tot mai des inundate. Cu vremea, cele două cătune s-au unit şi au alcătuit o singură vatră, care a început să fie cunoscută mai bine după 1700, cu numele de Ostrov.

În lipsa unor dovezi istorice clare, ambele puncte de vedere par frumos formulate şi credibile, fiecare în parte, când e vorba de identificarea locului unde a luat naştere satul. Nedumerirea apare la întrebarea: când a apărut?

Potrivit primului punct de vedere, satul Ostrov are o vechime de secole, fiind pomenit la jumătatea secolului al XVII-lea de călătorul turc Evliya Celebi. O posibilă legătură poate fi făcută cu informaţiile referitoare la aşezările de la Păcuiul lui Soare şi Dervent: după distrugerea de către pecenegi a aşezării de la Dervent (1036), probabil o parte a locuitorilor acesteia s-au stabilit în apropiere, la Păcuiul lui Soare; iar după părăsirea aşezării de la Păcuiul lui Soare (1421-1422), o parte a locuitorilor acesteia s-au stabilit într-o aşezare pe malul drept al Dunării, alături de vechii ostroveni. La vremea aceea, cetatea Dervent nu mai exista, iar potrivit hărţii descoperirilor arheologice, nu mai era nicio aşezare apropiată decât cea a vechilor ostroveni. Următoarea observaţie este în legătură cu locul aşezării: dacă acesta s-ar fi aflat în insulă, atunci izvoarele nu pomenesc despre o a doua aşezare aflată într-o insulă, aşa cum era şi cea de la Păcuiul lui Soare, mai ales că spre sfârşitul secolului XIV, Păcuiul lui Soare era cunoscut ca important centru comercial. În acest caz, părerea că vatra satului Ostrov a fost pe malul drept al Dunării pare mai credibilă.

Locuitorii de la Păcuiul lui Soare ar fi plecat dintr-o insulă inundabilă şi s-au stabilit într-un loc mai sigur, pe malul drept al Dunării. Aici au defrişat păduricea de aluni, de la care îşi trage numele cătunul Alunetul (una din străzile actuale care coboară în strada principală a localităţii, 1 Mai, poartă numele de strada Alunetului). În acest caz, datarea localităţii se poate aproxima după momentul 1421-1422. Numele de Alunet definea o realitate, iar în limba turcă înseamnă Fândâk. Se ştie că, după 1420, Dobrogea a intrat în componenţa Imperiului Otoman; în acest caz, zona Ostrovului a fost o poartă (sau punte) pentru pătrunderea turcilor în ţinutul dobrogean, iar în aceeaşi perioadă a luat naştere şi Alunetul.

În ceea ce priveşte numele de Ostrov, acesta vine, cel mai probabil, de la insula din faţa localităţii de astăzi (Ostrovul Mare). Alături de acest ostrov mai sunt şi altele, precum Păcuiu Mare şi Tâlchia (unde a fiinţat aşezarea de la Păcuiul lui Soare).

Documente de arhivă

Cercetând Fondul Primăria Ostrov de la Arhivele Naţionale ale judeţului Constanţa, se ridică şi întrebarea în legătură cu proprietatea asupra insulei Ostrovul Mare, acolo unde se presupune că s-ar fi aflat vatra iniţială a satului. Potrivit Istoricului Bisericii Ortodoxe Române Ostrov, ostrovenii din insulă îşi aveau terenurile pe malul drept al braţului Ostrov, pe care îl traversau pentru muncile agricole. Este normal să se presupună că, după mutarea ostrovenilor, insula a rămas ca proprietate a satului. În dosarul cu numărul 63 pe 1940 a fost descoperit un inventar al imobilelor comunei urbane Ostrov, însoţit şi de o hartă a ostroavelor dunărene. Potrivit acestuia, la 1940, islazul comunal era compus din 3 ostroave, în suprafaţă de 556 ha 1470 m² (identificate ca fiind Ostrovul Mare, Ostrovul Păcuiul lui Soare şi Ostrovul Tâlchia), situat în regiunea inundabilă a Dunării, în valoare de 3.898.000 lei, servind ca păşune comunală. Proprietatea acestui imobil o avea comuna prin împroprietărire, în baza procesului-verbal de punere în posesie din 18 mai 1935 şi a Sentinţei civile nr. 135 din 10 martie 1938 a Tribunalului Durostor, dată pe baza legii agrare.

Cercetarea pentru epoca modernă a fost îngreunată de lipsa documentelor directe referitoare la existenţa localităţii. Un localnic a relatat că, în perioada imediat următoare revoluţiei din decembrie 1989, de la Primăria comunei Ostrov au fost aruncate numeroase hârtii, mare parte referitoare tocmai la perioada celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Probabil aceasta este şi explicaţia pentru care la Arhivele Naţionale ale Judeţului Constanţa, Fondul Primăria Ostrov începe cu anul 1919.

De la 1878 la zilele noastre

După cum se ştie, la 9 mai 1877 România şi-a proclamat independenţa, pe care şi-a câştigat-o apoi pe câmpurile de luptă din Balcani. Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878) cuprindea în articolele 22-46 dispoziţii referitoare la România. Se confirma independenţa României, căreia îi reveneau şi insulele Deltei Dunării, Sangeacul Tulcei, cu districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Kiustenge, Medgidia, cât şi ţinutul situat la sudul Dobrogei până la o linie care, plecând de la răsărit de Silistra, ajungea la Marea Neagră, la miazăzi de Mangalia.

Pe baza articolului 46 al Tratatului de la Berlin, în toamna anului 1878 a început să lucreze Comisia europeană pentru delimitarea frontierei de sud a Dobrogei. Din cauza rezistenţei sale faţă de cedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei, cancelarul rus Gorceakov i-a refuzat României prelungirea frontierei Dobrogei până la sud de cetatea Silistra. În felul acesta se rupea legătura de secole care ţinuse strânsă existenţa localităţii Ostrov de Silistra (fostă Durostorum, Dorostolon, Drista). În anii 1879, 1884 şi 1886, guvernul României a readus în faţa Comisiei internaţionale nedreptatea făcută acestei vechi aşezări cu istorie românească, însă fără a se obţine vreun rezultat.

Între 14-23 noiembrie 1878, trupe româneşti au intrat în oraşele Dobrogei şi administraţia a fost preluată de autorităţile româneşti. La vremea aceea, majoritatea toponimelor dobrogene (3409) erau turceşti şi tătăreşti (61,89%) şi doar 33,34% româneşti. În Cadrilater (Dobrogea de sud), întreaga toponimie era turcească, afară de câteva localităţi de pe malul Dunării (Calimac, Popina, Tătăriţa, Vetreina, Dârstor, Ostrov, Pârjoaia etc.) şi de câteva nume de la ţărmul mării (Caliacra, Cavarna, Ecrene). La 1878-1879, ţinutul Dobrogei a fost împărţit în două judeţe - Tulcea, cu ocoalele (plăşile) Babadag, Tulcea, Măcin şi Sulina cu insula Şerpilor, şi Constanţa cu cinci asemenea subdiviziuni: Constanţa, Mangalia, Hârşova, Medgidia şi Silistra Nouă. Pentru patru luni şi jumătate, Silistra Nouă a fiinţat ca judeţ distinct, având reşedinţa mai întâi la Rasova, apoi la Cernavodă, şi cuprindea localităţile de-a lungul Dunării până la Măcin, deci şi Ostrov.

Între noiembrie 1878 - martie 1880, Dobrogea a avut un regim regulamentar, până la 9 martie 1880, când a fost promulgată Legea pentru organizarea Dobrogei, care punea capăt acestui regim; a urmat un regim excepţional legal, care a durat până în anul 1909.

Potrivit Constituţiei din 1880 (Legea pentru organizarea Dobrogei), în fruntea judeţelor se aflau prefecţi numiţi de domn la propunerea Ministerului de Interne. Fiecare plasă (ocol) avea în frunte un administrator subordonat prefectului, iar comunele urbane şi rurale erau conduse de un primar asistat de un consiliu comunal. Nicio aşezare rurală cu mai puţin de o sută de familii nu putea constitui o comună.

În ceea ce priveşte populaţia, Dobrogea avea la 1878 puţin peste 100.000 de locuitori; numărul acesteia a crescut până la 1913, ajungând la 381.306 locuitori, o contribuţie importantă având-o Legea de împroprietărire a luptătorilor din războiul de la 1877-1878, dată la 2 aprilie 1903. Potrivit acesteia, în Dobrogea au fost aduşi locuitori din Transilvania şi Banat (agricultori, crescători de vite), dar şi din judeţele Vlaşca, Dolj, Mehedinţi, Râmnicu Sărat, Buzău, Putna, Tecuci, Covurlui, Tutova, Muscel. Probabil acum au ajuns la Ostrov acei mocani sibieni pomeniţi de Ovidiu Dunăreanu în cartea sa.

Reprezentativă pentru încorporarea administrativă a Dobrogei este vizita domnitorului Carol, însoţit de ministrul de externe Mihail Kogălniceanu, în toamna anului 1879, în mai multe localităţi dobrogene. Legată de această vizită se află şi înălţarea clădirii liceului actual din localitatea Ostrov, a cărei mărturie este placa de inaugurare situată deasupra intrării în sala de festivităţi.

O altă vizită importantă pentru locuitorii sud-vestului dobrogean a fost cea din 1904 a ministrului instrucţiunii de atunci, Spiru Haret, care a vizitat şcolile din Ostrov, Oltina, Dobromir, Cetatea şi Peştera.

Următorul moment important în istoria sudului dobrogean a fost cel de la sfârşitul celui de-al doilea război balcanic, în 1913. Atunci, potrivit Tratatului de la Bucureşti din 10 august 1913, s-a hotărât ca graniţa dintre România şi Bulgaria, în sudul dobrogean, să pornească de la Dunăre, la sud de Turtucaia, ca să ajungă la Marea Neagră, la miazăzi de Ecrene. Începând de acum, până la 1940, acest teritoriu - cunoscut şi sub numele de Cadrilater - a aparţinut şi s-a dezvoltat în cadrul statului român. În anul următor, regele Carol I a făcut o vizită la Turtucaia şi Silistra, unde a fost primit cu entuziasm de populaţie.

România a intrat în Primul Război Mondial în august 1916 şi, la puţin timp, septembrie-octombrie, armatele cotropitoare germane şi turco-bulgare au ocupat ţinutul dintre Dunăre şi Mare. Potrivit înţelegerii de la Sofia dintre cotropitori, s-a convenit ca Oltenia şi Muntenia să revină autorităţilor germane şi austro-ungare, iar Dobrogea celor bulgaro-turce, Cadrilaterul fiind încorporat direct Bulgariei. Întreg teritoriul dobrogean ocupat a fost organizat în şase subprefecturi, fiind instituit sistemul de impozite şi mărci poştale ale statului bulgar, limba oficială în administraţie şi justiţie devenind cea bulgară. Acest statut a durat trei luni, după care a fost înlocuit cu un condominiu nominal germano-bulgaro-turc, în realitate o administraţie germană; aceasta a durat până în noiembrie 1918, când a fost înlocuită, până la 2 decembrie 1918, de administraţia bulgară.

Potrivit documentelor diverse (procese-verbale, adeverinţe, cereri, bilete de liberă trecere, state de plată, bugete) din dosarele Fondului Primăria Ostrov, reiese că, după război, cel puţin între anii 1919-1921, localitatea Ostrov era o comună urbană (sau urbe) care aparţinea Judeţului Constanţa din Regatul României. La Ostrov îşi avea reşedinţa şi un Administrator al Administraţiei Plăşei Ostrov.

Perioada interbelică

Pentru perioada interbelică, până la tragicul tratat de la începutul lui septembrie 1940, este foarte important inventarul descoperit în dosarul cu nr. 63 pe 1940, datat 22 aprilie şi 18 iulie 1940. Potrivit acestuia, comuna urbană Ostrov, judeţul Durostor, deţinea: localul Primăriei cu 7 încăperi, construit la 1881 din piatră, pe o suprafaţă de 1345 m²; localul poliţiei, construit la 1880 din piatră şi cărămidă, pe o suprafaţă de 124 m², compus din 4 încăperi, dintre care una pentru pompieri; un abator comunal construit la 1933, cu suprafaţă de 990 m²; un obor de cereale construit la 1936, cu suprafaţă de 630 m²; halele de măcelărie şi pescărie construite la 1895, cu suprafaţă de 84 m²; halele de zarzavat construite în 1895, pe o suprafaţă de 65 m²; Monumentul Eroilor Ostroveni din războiul din 1916-1918, construit în 1926 pe o suprafaţă de 324 m²; un grajd pentru reproducători construit în 1937, pe o suprafaţă de 524 m²; un teren de cultură de 15.000 m²; o grădină publică pe 5672 m²; o fabrică de cărămizi pe o suprafaţă de 4425 m²; un cimitir creştin-ortodox pe o suprafaţă de 15.000 m² şi altul, situat pe 7740 m², din timpul Imperiului Otoman; un islaz comunal compus din 3 ostroave însemnând 556 ha 1470 m²; un cimitir de animale pe o suprafaţă de 2000 m²; un teren plantat cu pomi fructiferi pe o suprafaţă de 6860 m²; un local de şcoală construit la 1884, pe o suprafaţă de 1000 m², servind drept Şcoală Primară de Fete; clădirea Bisericii Creştin-Ortodoxe construită din piatră, pe o suprafaţă de 1680 m², ş.a.

Inventarul este urmat de un Memoriu în care se precizează despre Comuna Urbană Nereşedinţă Ostrov că este situată pe malul drept al Dunării, având o suprafaţă totală de 190 de ha, fiind traversată de Şoseaua Naţională Silistra-Constanţa (Drumul Naţional N II). Monumentul Eroilor era situat în centrul oraşului, construit din bronz şi prezentând un infanterist cu arma în poziţie de aşteptare, cu faţa spre Bulgaria, pentru pomenirea celor 117 morţi ostroveni în războiul pentru întregirea neamului 1916-1918. Monumentul, construit în anul 1926 şi împrejurat de un mic parc, există şi astăzi (sfinţit în 2006), însă plasat la câţiva zeci de metri de locul iniţial, în dreapta clădirii moderne a Căminului Cultural, care adăposteşte şi Biblioteca comunală şi Grădiniţa Ostrov.

Harta zonei Ostrov - Plan cadastru (Primăria Ostrov)

Harta comunei Ostrov (Primăria comunei Ostrov)

Planul Islazului Ostrov (Arhivele Naţionale ale judeţului Constanţa)

Din studiul antetelor şi diverselor ştampile ale documentelor s-a aflat că în anul 1950 inclusiv, Ostrovul era încă comună urbană, însă, după 1940, aparţinea din nou de Judeţul Constanţa.

Perioada postbelică şi situaţia actuală

Pentru perioada de după 1950, arhivele depozitate la sediul Primăriei conţin acelaşi tip de documente: procese-verbale, state de plată, bugete, adrese, dări-de-seamă, rapoarte etc. Potrivit ştampilelor care însoţesc mare parte a acestor documente, la 1951 ele cuprindeau inscripţionate: Sfatul Popular al Comunei Ostrov - Comitetul Executiv; Regiunea Constanţa. Studiind ştampilele documentelor din dosarul 67 pe 1957, s-a descoperit că, la acea dată, Ostrovul era o comună din raionul Adamclisi, judeţul Constanţa; însă, la sfârşitul anilor '60, Ostrovul era doar o comună rurală a judeţului Constanţa, titulatură pe care şi-a păstrat-o până la începutul anului 1990.

Astăzi, localitatea Ostrov face parte din comuna cu acelaşi nume, având o populaţie - potrivit recensământului din 1992 - de 3163 locuitori şi aspectul unui mic orăşel, aşa cum trag concluzia cei care ajung să viziteze aşezarea.

Capitolul III

1. Topografia, populaţia şi demografia

Topografia

Situată în sud-estul României, exact în locul unde Dunărea intră în ţară părăsind malul bulgăresc. Spre vest, la cinci kilometri, se află oraşul Silistra, din Bulgaria, cu punct de trecere frontieră Ostrov - Silistra. Învecinată în partea de nord cu Dunărea, iar în partea de sud şi sud-vest cu Bulgaria.

Este aşezată în extremitatea sud-vestică a Dobrogei, pe DN3, şi aparţine de Judeţul Constanţa. Comuna este încadrată în unitatea de relief Podişul Dobrogei de Sud, subunitatea Podişului Olteniei. Relieful comunei are un caracter colinar, cu văi şi dealuri cu altitudini maxime de 145 m, dintre care amintim câteva dealuri: Dealul Parapet, Dealul Islaz, şi văi: Valea Gagea, Valea Caldă. Relieful zonei este supus proceselor de modelare ca rezultat al acţiunii factorilor externi: precipitaţii, îngheţul şi dezgheţul, vântul, fapt ce creează procese actuale cum sunt: alunecări de teren, prăbuşiri de maluri.

Satele care aparţin comunei sunt: Bugeac, Gârliţa, Almălău, Galiţa. Accesul spre centrul comunei se face pe drumuri comunale modernizate cu mijloace de transport rutiere - microbuze. Accesul populaţiei de la sate spre reşedinţa de judeţ Constanţa se face cu ajutorul mijloacelor de transport moderne.

Zonele cu risc de inundaţii în raza localităţii Ostrov:

• Zona de nord a satului Ostrov, învecinată cu malul drept al Dunării pe o lungime de 1,5 km, constituită din 118 gospodării ale populaţiei şi 52 locuinţe, cu o populaţie de aproximativ 270 locuitori, relieful zonei fiind caracteristic luncii Dunării. În această zonă se află situate forajele şi staţia de pompare a apei potabile a localităţii Ostrov.
• Balta Ostrov, unde sunt gospodării provizorii ale locuitorilor din Ostrov şi Almălău, păşune şi teren arabil.

Frecvenţa cu care se produc inundaţii şi cota aproximativă până la care a ajuns Dunărea:

• În anul 2006, debitul Dunării a crescut alarmant, începând cu 13.500 mc/s ajungându-se la 16.000 mc/s.
• La 30.03.2006 Dunărea a depăşit cota de atenţie în localitatea Ostrov cu 70 cm.
• Inundaţii s-au mai produs şi în 1941, 1970, 1984, dar cele care au lăsat urmări grave rămân cele din 2006.

Populaţia şi demografia

Comuna Ostrov, împreună cu satele componente, are un total de 5.599 locuitori, dintre care 3.568 sunt bărbaţi, iar 2.031 sunt femei.

Structura demografică a localităţii Ostrov se prezintă astfel: femei 2.031, copii 1.300, pensionari 1.300.

Conform recensământului populaţiei din 2002, numărul de locuitori pe localităţi este:

Mişcarea naturală a populaţiei este în creştere. Densitatea populaţiei este de 33,42 loc/km², cu o concentrare mai mare în zona localităţii de reşedinţă.

Conform Dosarelor cu Evidenţa populaţiei ale Primăriei Ostrov, la data de 15 noiembrie 2008, situaţia locuitorilor din Ostrov era următoarea:

• forţa de muncă ocupată: 650 posturi
• persoane apte de muncă: 2140
• persoane încadrate cu carte de muncă: 445
• număr de şomeri: 600
• număr de persoane care lucrează în străinătate: 200
• pensionari: 1.439
• beneficiari de ajutor social: 706
• persoane adulte cu handicap: 24
• copii cu handicap: 6
• asistenţi personali pentru copii cu handicap: 6

În ceea ce priveşte natalitatea, putem spune că până în anul 1941 populaţia din Ostrov a avut un ascendent, până în momentul când Silistra şi Caliacra au fost retrocedate Bulgariei. Mulţi bulgari care trăiau în comuna Ostrov şi în satele vecine au imigrat în Bulgaria, iar românii, aromânii au imigrat în Dobrogea.

În urma celui de-al doilea război mondial, din anii 1939-1945, mulţi cetăţeni din Ostrov au participat la război, aducând onoare comunei prin eroismul soldaţilor români eternizaţi pe marmură la Monumentul Eroilor din 1916-1918 şi 1941-1945.

În ceea ce priveşte numărul de locuitori, se remarcă o creştere în ultimii ani, datorită mutării unora din oraşe la ţară.

Capitolul III

2. Activităţi economice

În cadrul judeţului, localitatea Ostrov face parte din comuna rurală cu acelaşi nume, care cuprinde şi satele Almălău, Galiţa, Gârliţa, Esechioi, Bugeac; este situată la 130 km de municipiul Constanţa - centrul de reşedinţă al judeţului. Legătura cu judeţul Călăraşi se face cu bacul, prin trecerea Dunării la punctul Ostrov (Regie) - Călăraşi (Chiciu), traversare făcută zilnic de către S.C. Ostrovit SA.

Din punct de vedere geografic, zona Ostrov este singura din cadrul judeţului Constanţa cu caracteristici de silvostepă şi nu numai stepă, aici fiind concentrate cele mai multe păduri. Temperaturile medii anuale, superioare celor din ţară, favorizează o vegetaţie de tip mediteranean, cu specii de liliac sălbatic, castan dulce, măceş pitic şi o faună cuprinzând iepuri, căprioare, vulpi, mistreţi, fazani, gâşte, raţe sălbatice, în vreme ce în Dunăre se întâlnesc numeroase specii de peşti: crap, caras, somn, şalău, ştiucă, plătică, biban, avat.

Sub aspect hidrografic, în afară de apele Dunării, demne de menţionat sunt cele două izvoare Slutina Vodă şi Japşa din localitatea Ostrov, izvoare de apă plată. Apa colectată de la izvorul Slutina Vodă este distribuită oraşului Silistra şi Republicii Bulgaria.

Agricultura şi viticultura

În ceea ce priveşte ocupaţiile, locuitorii zonei Ostrov au practicat, încă de la apariţia aşezării, agricultura. În Istoricul Bisericii Ortodoxe Ostrov se precizează că ostrovenii îşi aveau câmpurile agricole pe malul drept al Dunării, unde se află şi astăzi. Muncile agricole le-au făcut multă vreme cu ajutorul vitelor, existente în gospodăriile proprii.

În perioada interbelică, o amploare deosebită a luat-o în zona Ostrov viticultura. Potrivit condiţiilor de climă, în Dobrogea, regiunile viticole se împărţeau în două categorii: cele cu precipitaţii mai abundente din apropierea masivelor păduroase, precum Babadag, Tulcea, Isaccea, Măcin, Ostrov, Silistra, Turtucaia şi Balcic, care produceau cu precădere struguri pentru vinurile de masă, şi cea de-a doua categorie, reprezentată de regiunile de stepă cu climă secetoasă din centrul Dobrogei, precum Hârşova, Cernavodă, Medgidia, Murfatlar, Mangalia, unde se produceau vinuri superioare. Filoxera, necunoscută până la începutul secolului XX, a adus cu sine un adevărat dezastru, care a dus la dispariţia soiurilor româneşti şi înlocuirea lor cu viţa altoită din varietăţi străine.

După război, în perioada comunistă, în localitatea Ostrov au funcţionat numeroase secţii care depindeau de Cooperativa „Micii Meseriaşi": metal, radio-televiziune, auto-moto, cizmărie, croitorie, tricotaj, tâmplărie, împletituri de sârmă, coşuri şi rogojini, tapiţerie, ceasornicărie, broderie, foto, zidărie.

În perioada post-revoluţionară, mediul economic a cunoscut o serie de schimbări bazate pe principii ale economiei de piaţă, cu impact majoritar asupra dezvoltării zonale, efecte apreciate ca fiind nefavorabile de majoritatea populaţiei, în special a celei din mediul rural. Trecerea la capitalism a reprezentat declinul economiei existente la acel moment. Cu toate condiţiile naturale favorabile, nu s-a reuşit nici până în prezent să se realizeze o productivitate agricolă competitivă şi eficientă, datorită tehnologiei folosite şi modului de exploatare învechite, fragmentării suprafeţelor arabile şi managementului ineficient al exploatărilor agricole.

În ceea ce priveşte zootehnia, aceasta înregistrează o foarte slabă dezvoltare, fiind concentrată îndeosebi la nivelul gospodăriilor individuale.

Podgoria Ostrov

România - Regiuni viticole

Terasele Dunării - Regiunea VII

Podgoria Ostrov este cuprinsă în regiunea Terasele Dunării (Regiunea VII), alături de podgoria Greaca. Această regiune este situată în cea mai mare parte pe terasele Dunării din sud-estul Câmpiei Române şi cuprinde, alături de podgoriile Ostrov şi Greaca, 5 centre viticole: Aliman, Băneasa, Oltina, Ostrov, Greaca, şi 3 centre viticole independente: Zimnicea, Giurgiu şi Feteşti.

Podgoria Ostrov reprezintă un model pentru cei care doresc să producă struguri de masă, mai ales pentru stafide şi pentru vinurile de bună calitate. Se desfăşoară pe faţada dunăreană a Podişului Oltinei din sud-vestul Dobrogei, în unghiul format între Dunăre şi graniţa cu Bulgaria. Centrele sale viticole sunt: Ostrov, Băneasa, Oltina, Aliman. Pentru obţinerea vinurilor albe de calitate superioară la Ostrov au fost cultivate soiurile Sauvignon şi Rkatiteli.

Pentru exploatarea produselor viti-vinicole, pe raza comunei Ostrov îşi desfăşoară activitatea S.C. Ostrovit SA, care a folosit în ultima perioadă fonduri SAPARD pentru achiziţionarea unor utilaje şi funcţionarea unor plantaţii viticole. Zona Ostrov este recunoscută şi pentru producţia de fructe (caise, piersici, prune, cireşe) obţinută la hectar.

Industrie, comerţ şi turism

În ceea ce priveşte industria, pe raza localităţii Ostrov, aceasta este considerată un sector secundar şi este reprezentată de: S.C AMBASADOR SRL - morărit şi panificaţie, A.F. ELIS MĂDĂLĂNA - fabricarea uleiului, S.C. Ostrovit SA - vinificaţie. Toţi aceşti agenţi economici se încadrează la categoria microîntreprinderi, sectorul mica industrie.

În sfera comerţului şi a serviciilor, pe raza localităţii Ostrov activează 22 de agenţi economici, în majoritate societăţi cu răspundere limitată şi societăţi familiale. Localitatea are amenajat şi un spaţiu special cu destinaţie de piaţă de legume şi fructe.

În ceea ce priveşte turismul, localitatea şi întreaga comună Ostrov beneficiază de un bogat patrimoniu cultural reprezentat de bisericile din satele Bugeac şi Ostrov, situl arheologic Durostorum, rămăşiţele fostei cetăţi bizantine de la Păcuiul lui Soare, necropole precum cele de la Bugeac şi Ostrov ş.a. Comuna Ostrov dispune şi de un valoros potenţial turistic natural, remarcându-se asemănarea izbitoare cu Delta Dunării, prin numeroasele ostroave fluviatile, cu braţele şi canalele despărţitoare, vegetaţia şi fauna piscicolă caracteristice Deltei.

Cu toate acestea, activitatea turistică este aproape inexistentă, fiind nevoie ca tot acest potenţial turistic să fie promovat în viitor.

Capitolul III

3. Istoricul agriculturii pe raza comunei Ostrov

Agricultura comunei Ostrov se împleteşte, de-a lungul vremurilor, cu agricultura specifică Dobrogei şi îndeosebi a Dunării de Jos. Odată cu colonizarea bazinului Pontului Euxin, tehnicile agricole au luat o turnură benefică, iar populaţia autohtonă a început să cultive grâu, mei, secară, plante textile, viţă-de-vie, pomi fructiferi, ocupându-se şi cu creşterea animalelor.

Cucerirea Dobrogei de către romani, cu circa o jumătate de secol înaintea instalării stăpânirii romane asupra întregii Dacii, a însemnat pentru agricultura Dobrogei începutul unei perioade de dezvoltare şi real progres. O mare parte din terenurile agricole situate lângă Dunăre au fost date în folosinţă unităţilor militare situate pe malul fluviului, cultivate de ţăranii din satele repartizate unităţilor staţionate în zonă, care trebuiau să asigure aprovizionarea trupelor prin predarea sub formă de impozit a celei mai mari părţi din recolte. Apare astfel un nou tip de exploatare agricolă - VILLA - al cărui proprietar cumula funcţia de primar al satului cu cea de comandant al unităţii administrative. Apar şi schimbări tehnice importante: plugul cu brăzdar şi aripioare care putea întoarce brazda, iar mai târziu plugul cu roţile.

Pentru a face faţă năvălirilor popoarelor migratoare, se construiesc şi se menţin fortificaţii puternice, precum cele de la Păcuiul lui Soare. Cercetările din zona aşezărilor fortificate Capidava şi Dinogeţia arată că locuitorii practicau agricultura în părţile dealurilor Bugeacului, precum şi pe grindurile Dunării. S-au descoperit seminţe, tulpini, fuioare, ghemuri şi fir, resturi de ţesături de in şi cânepă, brăzdare de fier, hârleţe de lemn cu rama de metal. Principalele îndeletniciri ale locuitorilor erau cultivarea plantelor, creşterea vitelor şi păstoritul, unii ocupându-se şi cu pescuitul.

După cucerirea Dobrogei de către Imperiul Otoman, activitatea economică naturală a fost reprezentată în mod practic de agricultură. Administrativ, teritoriile dunărene au fost incluse în paşalâcul Rumeliei, cu două sangeacuri: Bulgaria, cu reşedinţa la Nicopole, şi Dobrogea, cu reşedinţa la Silistra. Pământul constituia un monopol de stat; terenurile cucerite se confiscau şi se împărţeau în fondul religios (vacuf), proprietatea de stat (miri) şi feude pentru dregători şi militari, cu preţul exploatării ţăranilor băştinaşi. Alături de grâne, o bogăţie însemnată o constituiau animalele: vite, oi, întâlnite peste tot în stepa dobrogeană, în Bugeac şi mai ales în bălţile Dunării.

După 1878, când Dobrogea a fost alipită României, îndeosebi din Ardeal au migrat în această zonă vechii oieri care aveau deja locaţii pe teritoriul dobrogean, dar şi persoane paupere venite din calea abuzurilor Imperiului austro-ungar. În zonă, după 1940, au venit, ca urmare a pierderii Durostorului şi Caliacrei în favoarea Bulgariei, persoane de naţionalitate română expropriate, care au imprimat şi un avânt al culturilor legumicole.

Ca ramură economică de bază pentru populaţia podişului Dobrogei de sud, agricultura este o ocupaţie tradiţională şi în acest spaţiu geografic. Condiţiilor naturale favorabile li s-au adăugat activităţile de terasare a versanţilor, construirea sistemului de irigaţii Carasu şi folosirea amendamentelor, încât utilizarea suprafeţelor agricole, iniţial pentru cultura cerealelor, a florii-soarelui şi a nucului pentru ulei, a fost diversificată prin plantări de viţă-de-vie şi pomi fructiferi.

În structura terenurilor agricole din această zonă, 83,5% revin terenurilor arabile, 12% păşunilor, 3,8% viilor şi 0,7% livezilor. Grâul şi orzul ocupă aproximativ 52% din suprafaţa cerealieră. Porumbul, plantă iubitoare de umiditate, a fost restrâns ca suprafaţă din cauza distrugerii sistemului de irigaţii. Floarea-soarelui continuă să ocupe peste 20% din structura culturilor. Viile au cunoscut o mare dezvoltare, mai ales pe pantele terasate, peste 45% din suprafaţa viticolă a Dobrogei de Sud fiind concentrată pe ramura dunăreană a podişului Cobadin (Ostrov, Lipniţa, Oltina, Aliman şi Rasova). Podgoria de la Ostrov este cunoscută pentru calitatea strugurilor de masă, cu soiul AFUZ-ALI dominant.

Dobrogea - Zone de producţie agricolă

Structura culturilor agricole pe raza comunei Ostrov (anul agricol 2007-2008)

• Rapiţă - 390 ha
• Ovăz - 160 ha
• Orzoaică de primăvară - 380 ha
• Floarea-soarelui - 1650 ha
• Porumb - 440 ha
• Legume - 80 ha
• Lucernă - 70 ha
• Suprafeţe viticole, persoane fizice - 305 ha
• Suprafeţe viticole, S.C. Ostrovit S.A. - 540 ha
• Livezi - 300 ha

Structura culturilor de toamnă (anul agricol 2008-2009)

• Grâu - 2510 ha
• Orz - 770 ha
• Rapiţă - 440 ha
• Orzoaică de toamnă - 400 ha
• Lucernă - 120 ha

Condiţiile pedo-climatice ale Ostrovului

Dobrogea - Harta climatică

Datorită poziţiei sale geografice, Dobrogea, inclusiv Ostrovul, face parte din zona agroclimatică I - caldă, secetoasă, caracterizată prin precipitaţiile cele mai reduse comparativ cu restul teritoriului ţării şi prin cele mai generoase resurse termice. Climatul este temperat continental, cu particularităţi legate de prezenţa Mării Negre, a Dunării şi a unor întinse suprafeţe de lacuri care umezesc aerul, atenuând contrastele termice.

Temperatura medie anuală depăşeşte 11 grade Celsius. Radiaţia solară este cuprinsă între 128-136 Kcal/cm²/an, iar durata de strălucire a soarelui este de 2275-2350 ore/an. Precipitaţiile sunt cuprinse între 350-400 mm/an, perioada cea mai bogată fiind sfârşitul primăverii şi începutul verii.

Solurile predominante sunt cernoziomul levigat - specific Podişului Oltinei, fertil, moderat aprovizionat cu humus şi bine aprovizionat cu fosfor şi potasiu mobil; solul brun de pădure tipic podzolit, întâlnit în partea de sud-vest a podişurilor Cobadinului şi Oltinei; şi regosolurile, soluri mai puţin fertile, întâlnite pe suprafeţe reduse.

Dobrogea - Soluri

Capitolul IV – Lumea satului

1. Toponimie şi antroponimie

Dobrogea - tărâm mitic, ancorat într-un timp al începuturilor, tărâm ce toarce mereu poveştile oamenilor ale căror urme de paşi au făcut istorie. Bătrâna Dunăre hrăneşte tărâmul de basm cu poveştile ei, iar Pontus Euxin vorbeşte despre sirenele şi piraţii din vremea când Neptun stăpânea mările.

În acest mozaic etnic, în locuri de o frumuseţe sălbatică, la 130 de kilometri de bătrânul Tomis, azi Constanţa, se află Ostrovul, tărâmul dintre ape. De sus, de pe Şoseaua Naţională, casele stau parcă agăţate de deal, gata din clipă-n clipă să se prăbuşească-n Dunăre.

Satul din insulă

La marginea satului, lângă cimitir, un bătrân de 90 de ani, veteran de război, Dumitru Poştaru, alintat de strănepoţi Franţizi, îşi aduce aminte de istorisirile bunicilor lui şi despre cum arăta cândva Ostrovul. Aşezarea nu a fost dintotdeauna pe locurile acestea. Satul era pe o insulă aflată între Dunăre şi Braţul Ostrov, pe atunci o derea, adică un pârâiaş, între Dervent şi Regie, azi Vama Ostrov, punct de trecere a frontierei la Silistra, în Bulgaria.

Satul se chema cândva Adachioi, denumire turcească ce se traduce Satul dintre Ape sau Insula. Din cauza inundaţiilor frecvente, care au răspândit boli precum holera, oamenii s-au mutat pe malul drept al Dunării, acolo unde-şi aveau terenurile agricole.

Insulele şi numele lor

De-a lungul timpului, toate insulele (ostroavele) au căpătat un nume. Insula pe care se afla cândva comuna a rămas cu numele de Ostrov. Aici există "zătoace" (termen din bulgărescul zatok), adică lacuri mici formate pe o insulă din cauza inundaţiilor şi care vara seacă. Zătoacele din insula Ostrov au denumiri precum: Ciulinoasa (unde cresc mulţi ciulini), Lunga, Lata, sau cea mai cunoscută, Cracii Preotesei - o zătoacă de peste 20 de hectare, unde s-ar fi înecat o preoteasă, şi unde îşi are cuibul o familie de vulturi pescari, păsări pe cale de dispariţie şi ocrotite de lege.

Un alt ostrov, Hopa sau Opa, şi-a câştigat numele din faptul că trecerea pe insulă se făcea sărind o derea, peste un craniu de cal pus de un localnic, sărind cu strigătul "Opa!". Insula Pastramagia este locul unde se creşteau animale, în special oi, şi unde, toamna, după culesul strugurilor, se încingeau petreceri cu tulburel şi pastramă.

Insula Aurica îşi datorează numele - potrivit unei variante - unei poveşti de dragoste, sau - potrivit altei variante - unei bătrâne iubitoare de pisici şi de vin. Insula Jianu poartă numele unui pădureţ, insula Iordan Călin pe cel al unui cioban, iar insula Florica pe numele unei cucoane care făcea plajă. Pe insula Jianu se află zătoaca Împuţita şi locul numit La Cruce, în amintirea unui tânăr înecat. La hotarul dintre insula Ostrov şi insula Jianu se află zătoaca La Roată, unde grădinarii scoteau apă cu ajutorul unei roţi învârtite de cai sau boi, pentru irigarea terenurilor.

Insula Cioplea îşi capătă numele de la nişte ţigani lingurari veniţi din Buzău, care ciopleau obiecte din lemn. Pe bătrâna insulă Tâlchia se află Păcuiul lui Soare, cetate bizantină din secolul X. Numele cetăţii vine, se spune, de la un anume Soare, proprietar de oi şi de pădure.

Zone şi locuri din jurul satului

Moş Poştaru îşi aminteşte că, după primul război mondial, văduvele şi soldaţii au fost împroprietăriţi cu pământ pe care s-a plantat viţă-de-vie. Una dintre zonele cu plantaţie de vie se numeşte Tapâi. Printre cei împroprietăriţi s-au numărat maiorul Florescu, Andreescu, Botez, un general, un căpitan, astfel încât aceste plantaţii au luat numele proprietarilor: La Căpitanu, La Generalu, La Andreescu, La Botez, La Florescu. O altă zonă se numeşte La Averescu, în amintirea generalului şi comandantului Armatei Române din Primul Război Mondial.

Pe zona Caraci (din turcă, arazi - proprietate, kara - negru) şi zona Valea Caldă creşte soiul de struguri numit afuzali sau furma, strugure galben-auriu, foarte aromat. Valea Caldă este o zonă de dealuri şi văi, cultivată cu viţă-de-vie pe terase, legată şi de poveşti despre un balaur ce se scaldă în ţărâna fierbinte.

Între Valea Caldă şi Dervent, lângă locul numit La Cişmeluţă, se află Podul Meşterului Manea, construit în arcadă, numai din piatră, fără ciment. Tot aproape de pod se află Valea Seacă. Valea Caldă se întinde până aproape de malul Dunării, mal abrupt cunoscut ca Malu lu Poştaru. O altă zonă de mare fertilitate este Japşa, în apropiere aflându-se Raşetul, cişmea cu apă rece, şi pădurea Stutina Voda (în bulgară, voda înseamnă apă).

Profesorul Marin Uşurelu, în lucrarea sa de diplomă susţinută în 1980 la Universitatea Bucureşti, vorbeşte despre unităţile de relief ale zonei Ostrov, amintind de "ceair" (denumire turcească pentru văile fostelor râuri): Valea Ceamur, Scoricea, Gagea, Valea Caldă, precum şi de dealuri: Dealul Parapet (punct de observare militar) şi Dealul Iaguda Beir (150 m altitudine).

Denumirile a trei dintre satele ce aparţin comunei Ostrov derivă din termeni turceşti: Almălău (Valea cu meri), Esechioi (Satul vechi) şi Bugeac (regiune de stepă, brăzdată de văi). Satul Galiţa apare cu numele Galitza în hărţile austriece din secolul XVIII, iar Gârliţa - cu numele Gherliţa, după o specie de păsări ce populează lacul din apropiere.

Oamenii locului

Moş Poştaru povesteşte şi despre oamenii locului: bunicul Ion Radu, care era poştaş (de aici numele de familie Poştaru); neamul lui moş Paraschiv Pascu, care a lăsat moştenire 1200 de oi şi 15 hectare de pământ; neamul lui Ismet, care se ocupa cu negustoria; neamul moşierei Arghiriţa Cojocaru; neamul lui Dumitru Gheorghiu, zis Botu Calului, cu 11 proprietăţi, a cărui văduvă, Paraschiva, a donat averea Mănăstirii Dervent.

Aşa cum reiese din arhiva primăriei, prin 1948 Ostrovul, fără satele arondate lui, număra 4000 de locuitori. Pe lângă turcii aflaţi deja aici, s-au stabilit şi greci ce s-au ocupat cu negustoria - familiile Cutovino, Mihailidis, Panache, Aneşte, Stravopol - precum şi familii refugiate din Turtucaia, Aidemir şi Caliacra: Cantaragiu, Gavgagiu, Aldea, Stoica, Stoian, Puşchilă, Chiciucu, Tîrpan, Putcă.

Multe nume de familie din zonă provin din meseria strămoşilor: Cojocaru, Căpraru, Rotaru, Pascu (de la un străbunic cioban venit din zona Sibiului). Altele provin din regiunea de origine, precum familia Ţăranu, pentru cei veniţi din partea Călăraşului şi Ialomiţei.

În perioada interbelică şi după, Ostrovul a înflorit din punct de vedere economic. Locuitorii din Almălău, majoritatea refugiaţi din Aidemir, se ocupau cu legumicultura, cei din Bugeac cu pescuitul, cei din Esechioi cu creşterea animalelor, cei din Gârliţa şi Galiţa erau plugari, iar ostrovenii, pe lângă silvicultură şi pescuit, aveau una dintre cele mai mari plantaţii cu viţă-de-vie din ţară. S-au deschis cârciumi, cafenele, ceainărie, tutungerie, club, complex cu magazine.

Capitolul IV – Lumea satului

2. Obiceiuri şi tradiţii ostrovene

Ostrovul, localitate aşezată la confluenţa dintre două civilizaţii, cea românească şi cea bulgară, şi-a păstrat peste timp tradiţiile şi obiceiurile neatinse de valul modernităţii. Cu toate că în zonă sunt români veniţi şi stabiliţi aici din aproape toate celelalte zone ale ţării (moldoveni, olteni, ardeleni, munteni), aceştia s-au adaptat bine locurilor şi şi-au însuşit obiceiurile şi tradiţiile respectate de ostrovenii „get-beget", cum îşi spun ei.

Sărbătorile de iarnă

În dimineaţa de Ajun, copiii mai mici vin să colinde pe la casele gospodarilor cu colindul „Bună dimineaţa la Moş Ajun", primind covrigi, nuci şi bomboane ca răsplată. În seara de Ajun, copiii mai mari vin cu „Florile dalbe".

Tot în seara de Ajun, flăcăii tineri din sat, sub îndrumarea unui bărbat mai în vârstă, se împart în mai multe cete şi fiecare ceată colindă casele dintr-o anumită zonă a satului, stabilită dinainte din generaţie în generaţie. Colindele cântate de „colindătorii mari" se transmit din generaţie în generaţie, din tată în fiu, prin viu grai; cu o lună înainte de Crăciun, fiecare ceată de colindători se adună într-o casă şi face repetiţii. Colindele se cântă pe „stihuri" - doi sau trei colindători, cu voci asemănătoare, cântă faţă în faţă, ca vocile lor să se audă ca una singură. La fiecare casă se cântă colindul de casă „Ceastă-i seara", dar la cererea gazdelor se pot cânta şi colinde speciale precum „Leul mare" (colind de băiat), colindul de fată sau colindul de mort „La stâlpul din grajd".

Prima zi a Anului Nou este întâmpinată cu „Sorcova". Umblatul cu sorcova este mai cu seamă bucuria copiilor, care poartă o crenguţă înmugurită sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ împletit cu flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine din cuvântul bulgar „surov" (verde fraged).

Pe 6 ianuarie, de Boboteaza (Botezul Domnului), preotul satului merge din casă în casă şi stropeşte cu aghiazmă, pentru a alunga răul. Există un obicei prin care o fată nemăritată poate cere de la preot o crenguţă din busuiocul cu care stropeşte, pentru a-şi visa alesul. În ziua de Boboteaza, toată suflarea merge la biserică pentru slujba de sfinţire a apelor, iar oamenii îşi umplu sticle cu apă sfinţită.

Tradiţii de Bobotează - Aruncarea după cruce în Dunăre

După slujbă, preoţii şi alaiul de oameni merg pe malul Dunării, unde cei mai curajoşi flăcăi se aruncă în apa rece pentru a prinde crucea aruncată de preot dintr-o barcă.

Tradiţii de Bobotează - Întrecere de cai

Urmează o întrecere de cai, iar băieţii care au prins crucea umblă cu ea prin sat, fiind răsplătiţi cu bani.

Pe 8 ianuarie are loc Babindenul, sărbătoarea femeilor, care se strâng la o petrecere fără bărbaţi. Pe 1 februarie se sărbătoreşte „Trifu' Beţivu'", când bărbaţii merg la vie, taie câţiva butuci şi stropesc coardele cu aghiazmă, pentru ca via să rodească bine.

Primăvara

Mărţişorul (1 martie) este simbolizat de şnurul alb şi roşu cu o amuletă, pe care părinţii obişnuiau să îl lege la mâna copiilor, iar flăcăii îl dăruiesc fetelor ca urare de noroc şi sănătate. La Ostrov, mărţişorul se poartă până la venirea berzelor, apoi este legat de un par înalt din gospodărie.

În luna martie, de Sf. Mc. Urpasian (Lăsatul Secului pentru Postul Mare), are loc obiceiul „Urlalia": oamenii îşi fac curat prin gospodării, iar seara se aprind focuri mari, simbolizând purificarea.

Înainte de Florii, în Sâmbăta lui Lazăr, fetele mici, gătite cu voal de mireasă, umblă din casă în casă cu colindul „Sorgoghileaua", primind ouă crude.

De Florii, fiecare familie îşi împodobeşte icoanele, candelele şi porţile cu mănunchiuri de urzici şi rămurele de salcie înfrunzită. În Săptămâna Mare, gospodarii fac curăţenie generală, flăcăii ridică leagăne din martaci de plop sau salcâm, iar femeile vopsesc ouăle. Sâmbătă seara, înainte de Înviere, clopotul şi toaca încep să bată, chemând oamenii la biserică pentru slujba de Înviere.

La a treia joi după Paşte are loc obiceiul „Scaloianul": femeile fac o păpuşă din pământ, o gătesc cu cojile ouălor roşii, o privesc peste noapte bocind-o, apoi îi dau drumul pe Dunăre, cu o lumânare aprinsă, pentru a invoca venirea ploii. Tot pentru alungarea secetei se practica şi obiceiul „Paparudele": grupuri de fete, cu fuste din frunze de bozii, colindau satul recitând versuri şi udând picioarele oamenilor cu busuioc muiat în apă.

Obiceiuri familiale

Indiferent de vicisitudinile care s-au abătut de-a lungul secolelor asupra neamului românesc, înaintaşii au găsit totdeauna timpul necesar pentru a marca evenimentele fundamentale ale vieţii fiecărei familii: naşterea, căsătoria şi moartea.

Naşterea. Naşa are numeroase îndatoriri faţă de noul născut, făcând prima baie fătului, în care punea diverse lucruri cu semnificaţii simbolice: bani pentru noroc, flori pentru frumuseţe, ouă pentru sănătate, miere pentru dulceaţă. În mentalitatea populară, viitorul copilului era hotărât de trei ursitori care se înfăţişau la patul fătului în cea de-a treia noapte; naşa pregătea „turta de ursitori" şi alte ofrande. Astăzi, momentul ursitoarelor este înlocuit cu obiceiul „luatului moţului", la împlinirea unui an. Botezul se realiza, de regulă, după şase săptămâni, fiind un moment deosebit pentru fiecare familie.

Căsătoria. Tinerii ieşeau la horă, prilej de a se cunoaşte şi de a lega prietenii. Băiatul mărturisea dragostea părinţilor şi cerea să meargă în peţit. Nunta îşi păstrează şi astăzi în Ostrov secvenţele tradiţionale: pregătirile încep cu câteva zile înainte, sâmbătă dimineaţa mirele şi mireasa sunt pregătiţi de prieteni, lăutarii cântă „cântecul bărbieritului" şi „cântecul miresei", se împodobeşte un brad cu panglici colorate, batiste, mere şi colaci, în jurul căruia se încinge o horă mare. După cununia religioasă, alaiul ajunge la casa socrului mare, unde tinerii căsătoriţi sunt întâmpinaţi cu apă, turtă şi sare.

Decesul. Pentru uşurarea morţii, se obişnuia ca muribundul să-şi ceară iertare de la rudele apropiate şi să primească ultima împărtăşanie din partea preotului satului. În nopţile dinaintea înmormântării, rude, prieteni şi cunoscuţi vin „la priveghi", existând credinţa că mortul nu este bine să fie lăsat singur în casă, fiind însoţit de ritualul „bocetului". În drum spre cimitir, sicriul este oprit la fiecare intersecţie pentru mici slujbe de pomenire. După înmormântare are loc o masă de pomenire. Acest ritual a rămas, în liniile sale esenţiale, nealterat până astăzi.

Capitolul V – Educaţie şi cultură

1. Învăţământul

Fiecare persoană creşte, se dezvoltă şi acţionează în cadrul comunităţii din care face parte, potrivit dorinţelor şi posibilităţilor sale. În evoluţia sa, copilul, şi apoi adolescentul ostrovean, a beneficiat, ca în tot spaţiul românesc, de ajutorul familiei, care a îndeplinit întotdeauna în educaţia lui primul rol. A venit apoi rândul şcolii.

Şcoala din localitatea Ostrov a cunoscut un sinuos proces al devenirii sale. Primele buchii româneşti le erau predate copiilor ostroveni pe la 1850 de părintele Enciu Găliceanu, într-o mică încăpere a bisericii vechi. Prima şcoală primară a început să funcţioneze în Ostrov în 1869, din iniţiativa învăţătorului Costache Petrescu, fiind una dintre primele şcoli româneşti din Dobrogea.

Ca în tot spaţiul dobrogean, urmările evenimentelor anului 1878 au fost speciale şi pentru instituţia de învăţământ din Ostrov, şcoala fiind considerată unul dintre instrumentele cu o contribuţie extraordinară la formarea conştiinţei naţionale. Domnitorul, viitorul rege Carol I al României, a vizitat în toamna anului 1879 multe localităţi dobrogene; atunci s-au pus bazele locaşului de şcoală care astăzi este parte integrantă a Grupului Şcolar. La 11 ianuarie 2005, conducerea Grupului Şcolar Ostrov a solicitat Inspectoratului Judeţean Şcolar Constanţa acordul pentru schimbarea denumirii unităţii şcolare în „Grup Şcolar Regele Carol", în semn de preţuire pentru gestul regelui.

Etapele şcolii din Ostrov

• 1879 - 1947: şcoala elementară de cultură generală
• 1947 - 1960: şcoala normală de educatori şi învăţători
• 1960 - 1978: şcoala cu 10 clase
• 1978 - 1990: Şcoala generală şi Liceul Agroindustrial
• 1990 - 1994: Şcoala generală şi Liceul Teoretic
• 1994 - 1999: Şcoala generală şi Grup Şcolar Agricol
• 1999 - 2007: Grup Şcolar cu clasele I-XII
• din 2007: Grup Şcolar

În prima perioadă, alături de localul a cărui construcţie a început în 1879, a mai apărut şi un altul în 1884, servind ca Şcoală Primară de Băieţi şi, respectiv, Şcoală Primară de Fete. În 1926 a luat fiinţă şi o Şcoală de Contabili. Între 1960-1978, structura şcolii era de 10 clase, primii 7 ani formând Şcoala elementară (generală), iar nivelul liceal fiind o filială a liceului din Poarta Albă. Din 1978, Şcoala generală a fost separată de Liceul Agroindustrial.

Astăzi, în Grupul Şcolar Ostrov funcţionează toate nivelurile de pregătire din învăţământ: preşcolar, primar, gimnazial, liceal şi Şcoala de Arte şi Meserii - în Ostrov, plus şcoli cu clasele I-IV şi I-VIII în satele Bugeac şi Almălău.

Grădiniţa Ostrov funcţionează ca structură a Grupului Şcolar, fiind găzduită în clădirea Căminului Cultural. Învăţământul primar şi gimnazial îşi desfăşoară cursurile într-o clădire construită pe la 1966, cu 7 săli de clasă, laboratoare de fizică-chimie, biologie şi informatică, cabinet de asistenţă psihopedagogică, bibliotecă şi arhivă.

Învăţământul liceal cuprinde clase cu profil Ştiinţe ale naturii, profil tehnologic, profil mecanic şi profil silvicultură, precum şi Şcoala de Arte şi Meserii. Cursurile liceale şi SAM se desfăşoară majoritatea în clădirile construite la 1879 şi 1884.

1879 - Şcoala din Ostrov - Placa de întemeiere

Şcoala din Ostrov va rămâne mereu, pentru foştii elevi deveniţi părinţi sau cadre didactice, dar şi pentru cei plecaţi mai departe - reprezentativ fiind scriitorul Ovidiu Dunăreanu - locul unde s-au format ca oameni.

Capitolul V – Educaţie şi cultură

2. Religia în localitatea Ostrov

Viaţa bisericească ostroveană

N-a lipsit din viaţa ostrovenilor nici Biserica. Încă din vremea aşezării din insulă, locuitorii şi-au ridicat o bisericuţă modestă din bârne, înzestrată cu icoane de o rară frumuseţe, dintre care o parte, vechi de prin anii 1823-1849, împodobesc catapeteasma bisericii de astăzi. Preotul acelei bisericuţe a înfiinţat şi prima şcoală, în curtea bisericii, unde slujba şi învăţarea de carte s-au făcut numai în limba română.

După mutarea satului pe locul de astăzi, locuitorii şi-au ridicat, doar cu munca lor, o biserică în formă de corabie, construită din piatră - Biserica parohială din Ostrov, terminată în anul 1860, fără picturi interioare cu excepţia Sfântului Altar. Curând după aceea s-a ridicat, vecină cu biserica, clădirea şcolii primare, care dăinuieşte şi astăzi.

În anii 1923-1936, paroh fiind preotul Pavel Dobrescu, s-a pardosit Biserica în interior cu scândură, i s-au schimbat străniile şi s-a construit actuala clopotniţă. Între 1931 şi 1958-1960, paroh fiind V. Stănescu, s-a construit peretele frontal al Bisericii şi s-a înlocuit vechiul acoperiş de olană cu tablă galvanizată.

Dintre bunurile de valoare ale bisericii, cu o vechime deosebită, se numără: Icoana „Celor 12 praznice" (1823), Icoana „Ierusalimului ceresc" (1828) şi Icoana „Sf. Nicolae din catapeteasmă" (1849).

Biserica - spaţiu comunitar eclesiastic

Biserica Ortodoxă cu Hramul Sf. Ierarh Nicolae, zidită în anul 1860, este construită în stil tip navă, cu absidă semicirculară a Sfântului Altar. Zidurile groase, din piatră, pământ şi cărămidă, înălţate 8 m de la fundaţie, dau forma unei biserici construite în vremuri încercate. Lăţimea de 8,20 m şi lungimea de 16 m oferă o arhitectură simplă, dar solidă, împărţită în pronaos, naos şi altar.

Majoritatea bisericilor româneşti găsite în Dobrogea la 1878 erau destul de noi, fiind clădite după războiul Crimeei, urmele vechilor biserici năruite sau distruse păstrându-se însă până târziu. La Ostrov se păstrează cruci tombale cu inscripţii în limba română, unele cu caractere chirilice, datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Biserica este condusă astăzi de pr. paroh Mototol Gabriel şi pr. Isache Popa Nicolae, sub oblăduirea Arhiepiscopiei Tomisului. Până în 2007, Biserica era lipsită de pictură interioară, fiind înzestrată doar cu icoane de perete; ulterior, pictura realizată de Doru Coman a îmbrăcat în podoabă zidurile interioare, scenele predominante fiind legate de activitatea Mântuitorului Isus Hristos. Credincioşii ostroveni şi-au arătat susţinerea prin donaţii repetate pentru pictarea Bisericii, sprijin acordat şi de administraţia locală.

Populaţia ostroveană participă activ la viaţa Bisericii, mai ales de marile sărbători creştine: Învierea Domnului, Naşterea Domnului, Botezul Domnului, Sf. Nicolae - patronul şi ocrotitorul Bisericii din Ostrov. Viaţa bisericească se oglindeşte şi în tradiţiile ostrovenilor: colindele de Crăciun şi de Anul Nou, tradiţiile legate de Bobotează (aruncarea crucii în Dunăre, întreceri de călărie, umblatul cu crucea).

Conform recensământului din 1992, din punct de vedere confesional, majoritatea populaţiei este de rit ortodox, cu excepţia a 10 familii de musulmani şi 3 familii de alte confesiuni creştine de direcţie neoprotestantă.

Cancelaria parohială este înzestrată cu volume şi lucrări teologice de specialitate, icoane vechi, obiecte de cult şi veşminte preoţeşti din anii 1905-1910. Clopotniţa are 2 clopote, întreţinute şi folosite la orice moment funebru sau de sărbătoare. Tinerii şi copiii trăiesc apropiaţi de Biserică, deoarece Şcoala Ostroveană se află chiar lângă Biserica Comunală, cele două instituţii completându-se reciproc.

Capitolul V – Educaţie şi cultură

3. Activitatea culturală

Ca în aproape orice zonă rurală a ţării, viaţa culturală a localităţii Ostrov nu poate fi considerată una foarte bogată, însă activităţile culturale desfăşurate de-a lungul timpului au avut o rezonanţă destul de puternică, susţinute mai ales de şcoală, care a fost dotată cu o sală de festivităţi în incinta veche a clădirii Liceului. Aceasta a găzduit numeroase serbări şcolare, concursuri educative şi seri distractive, născute din elanul profesional al dascălilor şi spiritul competitiv al elevilor.

Pentru a da glas creaţiilor elevilor şcolii, a apărut în 2002 revista „Aripi de gând", sub coordonarea prof. Irina Stoica. În 2007 a luat fiinţă, în cadrul şcolii, Cercul de Istorie, coordonat de prof. Voion Mioara, care a organizat o serie de activităţi culturale şi a editat revista „Probleme ale sec. XX şi începutul sec. XXI". Elevii claselor I-IV au participat la o serie de concursuri judeţene şi activităţi culturale, obţinând locuri fruntaşe.

An de an, cadrele didactice ale Grupului Şcolar Ostrov antrenează elevii în diverse activităţi culturale, pentru a marca momentele importante de peste an: ziua poetului Mihai Eminescu, Ziua Mamei, Sfintele Paşti, Ziua Copilului, Ziua Şcolii, Crăciunul ş.a. Demnă de evidenţiat este sărbătorirea zilei şcolii, la 21 mai, de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, eveniment cu o amploare tot mai mare de la an la an, marcat prin serbări şcolare şi competiţii sportive, atât în sala de festivităţi a şcolii cât şi în sala Căminului Cultural (construit în 1963, modernizat în 2007).

Clădirea Căminului Cultural adăposteşte şi Biblioteca Comunală, renovată odată cu întreaga clădire, iar elevii beneficiază şi de trei laboratoare de informatică complet utilate.

Mărturie a încărcăturii istorice a zonei stă Monumentul Eroilor, ridicat în centrul localităţii, în faţa Căminului Cultural, în anul 2003, pe care sunt încrustate numele celor căzuţi pentru independenţa ţării. În fiecare an, de Ziua Eroilor, se reunesc în faţa monumentului cadre didactice, reprezentanţi ai Bisericii şi ai Consiliului Local, dar şi săteni, pentru cântece şi poezii patriotice, urmate de o slujbă de pomenire.

Scriitorul Ovidiu Dunăreanu

Un rol important în dezvoltarea culturală a comunei Ostrov îl are scriitorul Ovidiu Dunăreanu (pseudonimul literar al lui Ovidiu Petcu), născut la Arad, la 21 februarie 1950, care şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în comuna Ostrov, judeţul Constanţa, zonă de care rămâne profund ataşat şi pe care o evocă în scrierile sale.

Absolvent al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, secţia Biblioteconomie (1970), a funcţionat la Biblioteca Judeţeană Constanţa, iar după 1990, la redacţia Revistei „Tomis". Debutul s-a produs la 30 ianuarie 1970, în revista „Luceafărul", cu povestirea „Herghelia". A colaborat la numeroase publicaţii: Tomis, Litoral, România Literară, Luceafărul, Observator, Art Panorama ş.a.

A debutat editorial în 1990, cu grupajul de proză scurtă „Grădina lui Ieronim". Au urmat „Vânzătorul de Enigme" (1993, antologie în colaborare cu C. Novac), „Convorbiri Pontice" (Ed. Ex Ponto, 1998), „Corabia de Fildeş. Poeţi ai sudului" (2000, antologie în colaborare cu Ov. Chercheş), precum şi volumele de povestiri „Cu bucuria în suflet" (Ed. Leda, Constanţa, 1995) şi „Întâmplări din anul şarpelui" (Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2003). În 2003, alături de alţi scriitori şi critici literari, fondează revista „Ex Ponto", al cărei redactor şef devine.

Printre premiile sale se numără Premiul Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor Români (1995, 2003), Premiul Naţional Al. Odobescu (1995), Premiul Special al Salonului Internaţional de Carte (Oradea, 2002), Premiul de Excelenţă al Salonului Naţional de Carte „Ovidius" (Constanţa, 2003) şi Ordinul „Meritul cultural" în grad de cavaler (2004). Din 1996 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Proza lui Ovidiu Dunăreanu se conturează printr-o accentuată coloratură lirică, cu o mare atracţie pentru fabulos şi mitic, punând în lumină realităţile sud-dunărene printr-o viziune realistă modernă, marcată de alunecări în fantastic. Scriitorul rămâne nelipsit de la evenimentele culturale ale comunei Ostrov, pe care continuă să o încurajeze.

Proiecte de dezvoltare culturală

Trebuie evidenţiată şi înfiinţarea asociaţiei „Aquarius", care sprijină un proiect-pilot de dezvoltare rurală, ecologică şi culturală în comuna Ostrov, cu implicaţii sociale, economice şi cultural-educative. Proiectul cuprinde realizarea unui complex turistic - sat de vacanţă - format din case mici, construite din materiale naturale, care să redea „locuinţa tradiţională", precum şi a unei ferme ecologice şi a unui centru cultural pentru schimburi culturale între România şi Bulgaria, dar şi pentru informarea turiştilor.

Arealul proiectului beneficiază de apropierea unor obiective turistice atractive: rezervaţia naturală Păcuiul lui Soare, lacul Bugeac, Peştera Sfântul Apostol Andrei, Mănăstirea Dervent, Monumentul Triumfal Tropheum Traiani şi Cetatea Romană de la Adamclisi.

Capitolul V – Educaţie şi cultură

4. Activităţi sportive

Spre deosebire de celelalte capitole ale monografiei, pentru activitatea sportivă din localitate nu există decât documente recente, statisticile fiind reconstituite în mare parte din discuţii cu persoane mai în vârstă din comună.

Începuturile

Primii preoţi şi învăţători care au organizat activităţi de educaţie fizică şi sport au fost preotul Stănescu şi învăţătorii Vasile Ionică, Niţescu şi Munteanu Bebe. Începând cu anul 1950, un rol aparte în organizarea activităţilor sportive l-a avut Pican Ilie, şeful staţiei meteorologice din Ostrov şi primul arbitru de fotbal local, care a atras tineri pentru cursuri de instructori sportivi la fotbal-atletism şi volei-handbal.

De-a lungul timpului, organizarea şi desfăşurarea întrecerilor sportive a fost susţinută de biserică, şcoală, C.A.P., I.A.S., Cooperativa de consum şi Agromec, prin fonduri, materiale şi amenajarea de baze sportive. În anul 1978, I.A.S. Ostrov a terminat un adevărat stadion cu tribune şi vestiare, susţinând echipa de fotbal „Dunărea Ostrov" în campionatul judeţean.

Printre primele forme de activitate fizică se numără vânătoarea, pescuitul şi deplasarea cu bărcile, fireşti pentru o localitate aşezată pe malul Dunării, dar şi întrecerile de înot. Biserica este prima instituţie care a „organizat" practicarea sportului, prin întrecerile de cai din ziua Bobotezei şi „Aruncatul după cruce". Un alt obicei legat de sport era „aratul cu plugul" de Anul Nou, practicat până în jurul anilor 1920-1925.

Dezvoltarea bazei sportive şi a competiţiilor

În anul 1947 funcţiona „Casa de copii orfani" din Ostrov, unde s-au desfăşurat întreceri sportive la nivel local şi naţional. După 1953 au fiinţat G.A.C.-ul, I.A.S.-ul, S.M.T.-ul şi alte organizaţii care au susţinut o mişcare sportivă ce a făcut cunoscută localitatea la nivel de regiune, judeţ şi ţară. În această perioadă au fost amenajate mai multe terenuri şi baze sportive: terenul de fotbal al localităţii (astăzi stadion cu tribune şi vestiare moderne, lângă Primărie), terenuri de volei şi minifotbal, terenuri de sport la şcoli, o sală de gimnastică şi o pistă de popice la S.M.T.

Şcoala a desfăşurat constant o activitate organizată de educaţie fizică şi sport, sub îndrumarea mai multor generaţii de profesori. Fotbalul a fost sportul cu cea mai bogată activitate: echipa de seniori a participat la competiţii locale, regionale şi judeţene, iar echipa şcolii a obţinut, după 1975, rezultate notabile, inclusiv locul I la nivel de judeţ în 2004 şi locul I la zonă în 2005.

Elevii şcolii au participat, individual sau pe echipe, până la nivel judeţean, zonal şi naţional, la numeroase ramuri sportive: fotbal, handbal, volei, atletism, gimnastică, oină, înot, şah, tenis de masă şi altele. Printre rezultatele notabile se numără echipele de volei ale liceului (locurile II şi III la nivel de regiune, din 1962) şi echipele de handbal fete, care au câştigat de trei ori locul I la nivel de judeţ şi un loc 6 la faza naţională a cupei U.T.C.

Mai mulţi sportivi originari din Ostrov sau formaţi la şcoala din localitate au activat ulterior la cluburi din Constanţa, Bucureşti sau în străinătate, la ramuri precum rugby, canotaj, handbal, baschet, box şi fotbal.

Situaţia actuală

În prezent, terenurile şi bazele sportive ale localităţii cuprind un teren de mini fotbal şi handbal la Grupul Şcolar, cu sală de sport, precum şi stadionul de fotbal pentru echipa „Dunărea Ostrov". Există şi două mici parcuri pentru copii, plus unul în spatele clădirii Primăriei. Pe lângă fotbal şi activităţile sportive de la şcoală, tinerii localităţii mai practică sărituri după cruce, întreceri cu caii de Bobotează, înotul, tăiatul lemnelor, pescuitul şi săniuşul.

Bibliografie

1. Analele Dobrogei, serie nouă, anul II, nr. 1, Constanţa, 1996
2. Arhiva Primăria Comunei Ostrov, 65/1969
3. Assan, B.G. - Quadrilaterul Dobrogean Rusciuk – Varna – Sumla - Silistra, Bucureşti, 1912
4. Basarabeanu, N. – Rolul apelor torenţiale asupra modelării reliefului central al Dobrogei, 1968
5. Barnea, I. - Sigilii Bizantine de la Durostorum - Dorostolon, în „Pontica" XV, 1982, Muzeul de istorie naţională şi arheologie Constanţa
6. Bărbulescu M., Deletant D., Hitchinus K., Papacostea S., Teodor P. - Istoria României, Ed. Corint, Bucureşti, 2002
7. Brătescu, C. - Pământul Dobrogei, Analele Dobrogei, 1928
8. Cârjan, C. – Cimitirul feudal timpuriu de la Gârliţa-Ostrov, în „Pontica", 1968, Muzeul de arheologie Constanţa
9. Cioroiu, C. – Etnii trăitoare alături de români în Dobrogea, în „Analele Dobrogei", serie nouă, an II, nr. 1, Constanţa, 1996
10. Coteţ, P. – Dobrogea de Sud - geneza şi evoluţie, 1968
11. Culea, Apostol - Cât trebuie să ştie oricine despre Dobrogea, Bucureşti, 1928
12. Pippidi, D.M., Berciu, D. - Din istoria Dobrogei (vol. I) (Geţi şi greci la Dunărea de jos), Ed. Academiei R.S. Române, Bucureşti, 1965
13. Delavrancea, B.Şt. - Şapte zile la Constanţa. Note constănţene. Memoriu „Pro Nasone" (Opere, vol. 6, Bucureşti, 1970)
14. Descoperiri monetare în Dobrogea, în „Pontica" XVI, 1983, Muzeul de Istorie naţională şi arheologie, Constanţa
15. Dezvoltarea economică şi socială a comunei Ostrov, Primăria com. Ostrov
16. Diaconu, P. - Rolul cetăţii din insula Păcuiul lui Soare în cadrul situaţiei politice a Dobrogei la sfârşitul secolului X, în „Pontica II", 1969, Muzeul de arheologie, Constanţa
17. Diaconu, P., Panaitescu, A. - Tipare de la Păcuiul lui Soare pentru obţinerea de obiecte de podoabă în tehnica presării, în „Pontica" XV, 1982
18. Dunăreanu, O. - Cu bucuria în suflet, Editura Paralela 45, 2008, Piteşti
19. Dunăreanu, O. - Întâmplări din anul şarpelui, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2003
20. Enache, P. - Istoria literaturii din Dobrogea, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2005
21. Drăgoi, Eugen - Locaşurile-sfinte din eparhie şi slujitorii lor, în „Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos în trecut şi astăzi", 1981
22. Florescu, R. - Ghid arheologic al Dobrogei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968
23. Fondul „Primăria Ostrov", Arhivele Naţionale ale Jud. Constanţa (1919-1950)
24. Fondul „Comuna Ostrov", Arhivele Primăria Ostrov
25. Gâştescu, P. – Lacurile României, Bucureşti, 1971
26. Grup Şcolar Ostrov, Cultura Organizaţională, 2005
27. Jechin, Igor P. - Valori culturale şi de artă în cuprinsul Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi
28. Iona, S. – Consideraţii fizico-geografice asupra Dobrogei de Sud, 1968
29. Ionescu de la Brad, Ion - Excursiunea agricolă în Câmpia Dobrogei, Bucureşti, 1879
30. Iorga, N. – Istoria Românilor (pentru poporul românesc), Chişinău, Uniunea Scriitorilor, 1992
31. Î.P.S. Antim al Tomisului şi Dunării de Jos - Spicuiri din scrisorile pastorale, Galaţi, 1981
32. Irimia, M. - Cimitirul de incineraţie geto-dacic de la Bugeac-Ostrov, în „Pontica", 1968
33. Istoria creştinismului în Dobrogea (Mânăstirea Dervent - Părintele Elefterie), Sfânta Mânăstire Dervent, 2005
34. Istoria crucilor de leac de la Mânăstirea Dervent, Sfânta Mânăstire Dervent, 2007
35. Istoria Bisericii Creştin Ortodoxe Ostrov, Preot Mototol G.
36. Istoricul Bisericii Ortodoxe Române „Ostrov - Constanţa", 2008
37. Lup, Aurel - Dobrogea agricolă, de la legendă la globalizare, Constanţa, 2003
38. Mânăstiri şi Biserici Ortodoxe Dobrogene, Constanţa, 2005
39. Micu, I. - Geoistorie şi geopolitică în trecutul Dobrogei, în „Analele Dobrogei", serie nouă, an II, nr. 1, Constanţa, 1996
40. Museteanu, C. - Câteva fragmente din sud-vestul Dobrogei, în „Pontica" XV, 1982
41. Păltineanu, Cristian - Dobrogea - condiţii pedo-climatice, Constanţa, 2000
42. Petrescu Burloiu, I. - Cercetări geografice asupra agriculturii Dobrogei, 1969
43. Pişota, I., Buta, I. – Hidrologie, E.D.P., 1975
44. Poseа, G. şi colaboratori - Geomorfologie, E.D.P., 1976
45. Rădulescu, A., Bitoleanu, I. - Istoria Dobrogei, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 1998
46. Rădulescu, A. - Dobrogea: Via Gentium?, în „Analele Dobrogei", serie nouă, an II, nr. 1
47. Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie 1992, Primăria Ostrov - jud. Constanţa
48. Scorpan, C. - Cavalerul trac, Muzeul regional de arheologie Dobrogea, Constanţa, 1967
49. Tomoroga, Petru - Agricultura Dobrogei, Bucureşti, 1974
50. Mateescu, Tudor - Biserica Ortodoxă din Dobrogea în timpurile stăpânirii otomane (1417-1877), în Monumente istorice şi izvoare creştine, Galaţi, 1987
51. Uşurelu, M. - Monografie (comuna Ostrov, judeţul Constanţa), Lucrare de licenţă, 1980
52. Uşurelu, M. - Lacul Gârliţa (Bugeac) şi importanţa lui geografică, Lucrare de gradul I, 1984
53. Vertan, A., Custurea, G. - Descoperiri monetare în Dobrogea, în „Pontica" XV, 1982
54. Baumann, Victor Henric - Ferma română din Dobrogea, Muzeul Delta Dunării, Tulcea, 1983